A apărut o eroare în acest obiect gadget

Catran

>> marți, 11 septembrie 2012


Unul din lucrurile care m-a cucerit in muzica live pe care am vazut-o la inceputuri...2004, 2005, au fost Medley-urile, mai ales cele pline de improvizatii. Big Mamou a fost un izvor constant de trupe care faceau medley-uri, mai ales catre sfarsitul concertelor cand parca tot universul muzical era inglobat intr-o singura piesa - o nebunie instrumentala incontrolabila, in care fiecare instrumentist de pe scena mai vrea sa arunce inca un solo care sa ridice publicul in picioare, in cazul in care nu era deja de la solo-ul anterior. Una din trupele romanesti care era extraordinara la asa ceva, a fost Midnight Express(stiu ca am mai vorbit in trecut despre ei). Un cocktail de instrumentisti foarte buni, care incepeau sa cante si mai bine dupa 3 ore si jumatate...de cantat. Unul din ultimele lor concerte, care a fost si probabil cel mai bun, a fost deschis chiar deschis in mod neasteptat cu un medley de aproape 40 de minute :) extaz absolut - imi amintesc cu mare placere faptul ca pe scena era si o orga Hammond, care a fost din punctul meu de vedere star-ul noptii. Nu am gasit din pacate niciun live cu Midnight Express, dar am gasit un alt medley superb, de la un concert memorabil, la care am avut onoarea sa fiu prezent.

Am platit pe atunci o suma foarte mare de bani pentru a intra la Blues pentru Tata, cumparandu-mi un bilet in primele randuri cu doar cateva ore inainte. Am avut emotii legat de acustica unui concert live cu boxe in Sala Mare a Teatrului National, dar ma bucur ca nu au fost confirmate. Unul din cele mai importante momente, desi in acelasi timp triste, a fost faptul ca unul dintre invitatii evenimentului a fost Florian Pittis, care a avut una din ultimele sale urcari pe scena, inainte de a ne parasi. In afara de el, pe scena au mai urcat Iris care au cantat o groaza de cover-uri, ceea ce se intampla foarte rar, Mike Godoroja&The Blue Spirit si Timpuri Noi.

Momentul de neuitat a fost cand cele doua trupe si-au unit fortele pentru a canta Catran de la Timpuri Noi, piesa pe care o consider una din cele mai bune creatii muzicale romanesti. Artanu a parasit scena si a lasat loc lui Mike Godoroja la voce si lui Marcian Petrescu, unul din cei mai buni muzicutisti din tara.

Catran a sunat exceptional, trupa ducand-o la total alt nivel, prin transformarea intr-un medley. Imbinand bucati de Santana, Led Zeppelin, Eric Clapton si nu in ultimul rand Doors, Catran a fost ridicata intre culmile atinse de creatiile legendarelor trupe mai ales prin chitara mereu surprinzatoare a tovarasului Iliescu - Dan de aceasta data. Sfarsitul, daca veti ajunge la el, este tot al 'Catran-ului', la fel ca in orice medley - piesa centrala de la care se pleaca este si cea care pune punct.

Timpuri Noi&Mike Godoroja
Catran Medley la Blues pentru Tata
26 martie 2007 - Teatrul National



Read more...

Freebird

>> miercuri, 11 iulie 2012


‎"Define irony. Bunch of idiots dancing on a plane to a song made famous by a band that died in a plane crash"



Nu stiu daca va amintiti, dar citatul acesta ii apartine personajului lui Steve Buscemi in Con Air, cantecul la care se referea fiind Sweet Home Alabama de la Lynyrd Skynyrd. Aveam vreo 10 ani cand am vazut filmul, fiind prima oara cand am auzit si de trupa, ani mai tarziu descoperind southern rock - genul inventat de ei, o combinatie infailibila intre rock, blues si contry, toate mixate in atmosfera unica a anilor '60-'70.

Am gasit ceva mai devreme o imagine de pe 9gag, care m-a facut sa imi amintesc de una din piesele pe care atunci cand o ascult, nimic altceva nu mai exista pentru mine. 

Doar acel moment. Piesa in sine, Freebird, isi are radicinile in locul in care au izvorat cam toate piesele compuse atunci - in realitatea vietii membrilor trupei.

Freebird este ca o opera de arta ce trebuie savurata ca atare. Un inceput calm - un preludiu instrumental care trebuie doar sa te introduca in atmosfera povestii, urmat de expunerea povestii reale, cu ajutorul versurilor. Atmosfera o asociez cu statul pe un sezlong, singur pe o plaja infinita alaturi doar de mare, cu vantul care iti sufla prin urechi ocazional, doar ca sa iti aminteasca ca nu visezi. In continuare, piesa incepe sa se construiasca - se foloseste de gandurile si amintirile noastre adunand parca energie pentru ceea ce va urma. Motivul sederii pe sezlong singur, poate chiar cu o bere infinita in mana si pierdut in ganduri, este unul care probabil va continua sa apara; dar piesa nu ne lasa sa ne golim...berea si sa ne pierdem. Undeva povestea ne da puterea evadarii. In a doua jumatatea a ei, piesa descrie nu sfarsitul, ci un nou inceput - un nou rasarit de soare. O evadare catre o noua lume. Pasarea va zbura din nou. O bucata instrumentala parca nesfarsita, care inspira LIBERTATE si pofta de viata. Imaginile spun totul. Trupa are o energie molipsitoare; iar publicul...este genial. As da orice sa fi trait asemenea momente, pentru ca acei oameni chiar au trait acele vremuri si acea muzica. Finalul piesei, daca il putem numi asa, reprezinta -posibilitati infinite- pentru noi insine, pentru viitor.

Va doresc o vacanta placuta; nu doar inca o vara trecuta, ci o vara plina de viata, de zambete si de libertate !!


Read more...

Filmul de Piatra

>> duminică, 20 martie 2011

Intre 6 si 9 ianuarie a avut loc la Piatra Neamt, festivalul de film scurt – Filmul de Piatra. In cele 4 zile de festival, au fost difuzate 52 de filme care au intrat in competitie, dar si filme din alte categorii, precum best.ro, shorts up, oscar shorts, filminute si altele.



Recunosc ca in ultima vreme am fost mai deschis sa vad scurt metraje, de orice fel. Dupa Anonimul 2010, de la Sfantul Gheorghe, care mi-a deschis total apetitul pentru ele, am mai reusit sa ajung din ce in ce mai des la astfel de evenimente. Am fost pe la sfarsitul lunii ianuarie la ShortsUP Hall of Fame, care a avut loc la Sala Radio, unde am vazut 10 scurt metraje internationale considerate foarte bune. Mi-a mai placut foarte mult atunci cel al lui Tim Burton – Vincent, care este o animatie stop motion, creatie clasica Tim Burton, si un film realizat din colaje de alte filme – care a fost chiar foarte bun – Fast Film.  Aici am vazut si pentru prima oara Poveste de la scara C (e romanesc), care mi-a placut foarte mult si pe care ti-l recomand si tie – pune in scena o situatie care pare foarte plauzibila pentru vremea cand a fost facut. Doar cateva saptamani mai tarziu, am fost la un festival de scurt metraje frantuzesti, la cinema Elivara Popescu, care face parte din Institutul Francez. Programul era alcatuit din mai multe calupuri care trebuiau sa dureze pana aproape de dimineata. Am stat la primul calup, dar avand in vedere ca nu prea imi place stilul de realizare al filmelor frantuzesti, care sincer, mi se par plictisitoare si realizate ca de niste amatori, avand in spate scenarii care, personal, cred ca sunt puerile.  Dupa primele 6 filme, care teoteric au fost filme de dragoste, nu am mai rezistat si am plecat. Dupa alte doua - trei saptamani, am fost la un alt mini-festival, care a avut loc la Opera, intr-o sala improvizata, un festival care avea o oarecare legatura cu NEXT. A fost tot cu filme de dragoste, avand in vedere ca era de Dragobete. Filmele au fost destul de ok.

Aseara, Filmul de Piatra, a ajuns si in Bucuresti. In The Ark, cele 52 de filme participante la concursul desfasurat la Piatra Neamt, au fost difuzate intr-o atmosfera foarte primitoare, in regim maraton, de la ora 19:00 pana putin dupa miezul noptii,. Toate filmele au fost productii 2010 si au fost realizate in Romania si in Republica Moldova. Am vazut animatii, filme de fictiune, experimentale, documentare si chiar si videoclipuri, toate realizate in 2010. Contrar asteptarilor, cele care m-au impresionat cel mai mult au fost documentarele, care mi s-au parut foarte bune:

Tot mai mica Italie – despre o comunitate de pietrari italieni care au fost adusi in Romania inainte de 1900, pentru priceperea lor. Au fost plasati in satul Greci, unde si-au pastrat si au transmis o parte din traditiile si obiceiurile lor si romanilor de acolo. Comunitatea numara acum aproximativ 100 de oameni.

Scoala nomada – undeva la granita dintre Algeria si Maroc, copiii din satele de nomazi cu varste de aproximativ 10 ani, vin la o scoala improvizata intr-un cort, unde un profesor ii invata in afara de limba lor natala, franceza, algeriana si ceva matematica. Este prezentat si modul lor simplu de viata, locuintele in care traiesc si felul in care se distreaza acesti copii, facandu-se o analogie cu cei de la oras care ar trebui sa mearga acolo si sa vada ca nu trebuie sa stai toata ziua in fata computerului si playstation-ului.

Zmeii – povestea unor copii, tot cu varste de aproximativ 10 ani, care sunt “stapanii” cetatii din Ankara. Ei isi cumpara materiale si isi construiesc singuri zmee, pe care le inalta deasupra cetatii, ei fiind de asemenea ghizi pentru turistii care vin sa viziteze cetatea, sperand sa primeasca si o rasplata pentru asta. Sunt apreciati de multe ori pentru frumusetea zmeelor pe care le realizeaza, uneori acestea fiind cumparate de turisti. Niste copii cu un simt foarte mare al responsabilitatii si care isi impart banii castigati cu parintii lor.

Hot de biciclete in Bucuresti – documentarul castigator al festivalului, prezinta cu foarte multa ironie cat de usor se poate fura o bicicleta parcata si bineinteles protejata cu sistem antifurt, de oriunde din Bucuresti, chiar sub vazul lumii, folosind instrumente precum panza de bomfaier, un ciocan sau un cleste. Chiar daca “hotul” a fost luat la intrebari de mai multe ori, uneori chiar si de politie, a scapat usor de fiecare data, zicand ca si-a pierdut cheia. Bicicleta a fost parcata in cele mai publice locuri posibile, de la Piata Unirii in fata la Mcdonalds, (unde la orice ora trec zeci de oameni), pana la Casa Poporului, langa sediul SRI.

In afara documentarelor, mi-au mai placut : Printul negru din Nepal, care a avut si poveste si imaginea foarte bune; Vitae Nobilae – o comedie draguta; Olandezul Zburator – un film experimental despre cei care o fac online; Vara ’99 mega-hits – o animatie comica care aminteste de cum erau copiii (culmea, fix cei de varsta mea) in ’99, aparuse dialog, venea eclipsa, ascultam Genius, completam oracole; Vera vs. ursul din biblioteca (pe care il vazusem si la festivalul acela organizat de cei care fac NEXT) – o comedie romantica clasica dar bine realizata; Julie H. – un documentar experimental care, personal, mi s-a parut mai mult experimental - de-asta nu l-am incadrat in categoria documentare - despre familia si casa familiei Hasdeu;  Growing – o animatie care mi-a amintit de alta animatie pe care am vazut-o cand eram in liceu, I Love Death, despre viata si evolutia omului si Ireversibil – pentru regie si imagine care au fost foarte bune.

Am fost printre singurii care au rezistat pe canapea pe tot timpul proiectiei (care a fost fara pauza), intins destul de confortabil si avand ca perna eterna si atotfolositoarea geaca de piele, primind astfel aprecierea organizatorilor. Astept cu nerabdare sa descopar alte scurt metraje la festivalurile care urmeaza si pe care sper sa nu le ratez. Ne vedem sigur la NEXT!!

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a IV-a -

>> duminică, 13 martie 2011

M-am trezit dimineata buimac pe la 9 si am coborat la micul dejun. Aproape toata lumea dormea la ora aia. Tot hotelul statea la jam pana dimineata. Am luat un mic dejun atat de consistent cat am avut nevoie. Singurii care au fost la masa alaturi de noi, au fost belgienii Steven, Tony si Roland. Cred ca abia ajunsesera si ei in Sighisoara. Sincer sa fiu, ei au fost cei care m-au impresionat cel mai mult din ce ascultasem pe net dintre artistii participanti. Nu neaparat pentru ca mi se pareau spectaculosi, ci pentru ca pareau sa aiba un stil foarte diferit de ceea ce ma asteptam sa aud la un Sighisoara Blues. Nu am cautat mai multe, pentru ca, asa cum am zis, voiam foarte mult sa fiu surprins de artisti la fata locului. Dupa ce am urcat, am decis ca nu are sens sa ne facem plecati, doar ca sa ni se faca curat in camera. Oricum, fiind foarte obositi, am zis ca cel mai sanatos e sa ne culcam la loc macar pana la 2, avand in vedere ca la 3 urma sa fie workshop-ul celor de la Little Brothers la care aveam in mod clar de gand sa merg.

                Ganduri de la fata locului :
                Ultima zi de BLUES dar si cea mai lunga - seminar de istoria BLUES-ului la pranz plus suplimentare cu inca un concert diseara; si imi e frica sa ma gandesc ce se va intampla la jam. Asa o zi se incepe in mod clar cu mai mult somn J

Eu nu am reusit sa dorm decat pana pe la 1 si ceva, ceea ce oricum m-a ajutat foarte mult, avand in vedere ca eram destul de obosit. Cred ca deja se adunasera aproape 20 de ore de concert. Destul de buimac totusi, am coborat in sala de conferinte a hotelului, unde avusese loc workshop-ul lui Doug Macloud cu un an in urma, dar nu era nimic aranjat inca in sala – dadea Vali Racila indicatii pe acolo. Pana la urma, s-a decis sa nu mai fie in sala de conferinte si s-a mutat tot in crama, in prima sala. S-au facut acolo niste miscari de forte si totul era gata. Cei de la Little Brothers pareau foarte incantati sa fie acolo, sa cante, sa povesteasca cu noi. In afara cantatului, pe care se vedea ca toti 3 il fac din suflet, au povestit cam tot ce au putut pe scurt despre instrumentele lor, despre muzica pe care o canta, despre cum s-au cunoscut. Bineinteles ca de fiecare data cand povesteau despre muzica, erau mentionate extrem de multe nume ale celor care au fost primii sau oricum printre primii care au cantat old music. Am notat cateva nume pe aici, dar nici mie nu imi spun momentan mare lucru – pana data viitoare voi sti mai multe, sper. Au vorbit despre muzica pe care o canta si despre aparitia si evolutia ei in istoria muzicii. Frankie a povestit multe despre cum a inceput el sa cante si cum, la fel ca la majoritatea celor care se apuca de cantat la chitara, a plecat de la Hendrix, Led Zeppelin, Rolling Stones si toti titanii din anii 60. Ne-a povestit despre toate chitarile lui, mai ales despre banjo. Banjo-ul lui era unul mai deosebit, fiind unul foarte rar, cu 5 corzi, in general un banjo avand 4 sau 6 corzi. Mi s-a parut inedit ca a 5-a coarda a banjo-ului, pleca de undeva de la mijlocul gatului chitarii. In general, un banjo e facut din metal, dar in mod deosebit, al lui era din lemn. Fiecare cantaret, are propria lui relatie cu banjo-ul, propriul sau tip de acordare. Zicea ca a gasit pe un site, un tip foarte pasionat de banjo, care a facut o lista cu toate tipurile de acordare si ca a ajuns pe la 4000. Mike a povestit cate ceva despre cele doua mandoline ale lui. Numele de mandolina vine din limba italiana care insemna “dezacordat”. Mike a povestit despre cum s-a cunoscut cu Frankie si Kim cu multi ani in urma la un festival, pe vremea cand fiecare canta separat – s-a intamplat la un festival de gen din Danemarca mi se pare, unde si-au dat seama ca stilurile lor sunt apropiate si ca pot canta impreuna. Oricat de mult le placea sa povesteasca, nu se compara cu cat de mult le placea sa cante. Frankie a si zis ca atata timp cat nu ne ridicam toti si plecam, ei inca o sa cante, ceea ce mi s-a parut extraordinar. Cu toate astea, aproape de ora 6, au decis sa incheie, ca sa ne putem pregati de concert. Ne-au multumit pentru participare si pentru caldura cu care i-am primit. Inainte sa plecam, Vali Racila ne-a zis ca cel mai probabil, aceste seminarii vor continua si anul viitor, tot in crama, unde se aude mult mai bine decat in sala de conferinte de la parter. Totul a fost ca o lectie de istorie, alaturi de niste oameni incredibili, foarte dornici sa cante si sa isi spuna povestile. Am urcat sa mananc si m-am intalnit cu prietenii pe care ii cunoscusem cu o seara inainte. Am mancat carnati de mistret, una din specialitatile lor. Au fost exact pe gustul meu. Imediat dupa, am plecat spre sala de concert, pentru ultimele concerte, care se anuntau de neuitat.

Asa cum am fost anuntati, seara a fost deschisa de Vali ‘SirBlues” Racila si Raul Kusak, care faceau lansarea oficiala a albumului proaspat terminat. De aceea am zis ca in prima zi am cumparat albumul inainte de lansare; atunci inca nu stiam de concertul lor – iar albumul l-am cumparat in prima zi,  fara sa gandesc  – a fost o reactie reflex cand am vazut Vali Racila si Raul Kusak. La 8, Berti Barbera a urcat din nou pe scena si i-a prezentat pe cei doi, mentionand cat de special i s-a parut albumul lor si invitandu-l pe Nicu Alifantis, care a produs acest album, sa spuna cateva cuvinte. La cateva minute, scena a fost eliberata, iar cei doi si-au luat locurile pe scena. Raul Kusak, la pian si Vali Racila in jurul chitarelor sale extraordinare. Concertul a fost integral acustic, cantand coveruri intr-o varianta proprie extraordinara. Stiam unele piese destul de bine din alte concerte ale lui Vali Racila. Kusak a cantat de asemenea si la triola, pe care se pare ca o indrageste foarte tare, pentru ca il vad din ce in ce mai des in orice fel de concert, cantand la ea – lucru care imi place foarte mult, avand un sound deosebit. A avut un moment foarte haios in care canta in acelasi timp, cu o mana la pian, cu cealalta la triola si sufla prin tubul acela pe care il avea atasat facand si un fel de backing-vocals. Vali Racila este inconfundabil, prin vocea lui unica – foarte delicata, calda si care te face automat sa zambesti; cat despre chitare, sunt toate deosebite, mai ales cea metalica, care din cate am inteles are peste 100 de ani.  Mi-a placut foarte mult cum au cantat. Sunetul a fost impecabil, parca scos de pe album chiar, iar cei doi au cantat ca de fiecare data, perfect. Fiind un concert adaugat cred, in ultima clipa, nu au putut sa cante prea mult, asa ca, dupa 5-6 piese, au parasit scena in ropote de aplauze. Sala era in picioare, aplaudand din toata inima, fiind vizibil impresionata de acest duo special. Cu toate ca nu cred ca se asteptau si nici timpul nu era suficient, nu au avut de ales si au trebuit sa se intoarca pe scena pentru inca un cantec. Vali Racila ne-a multumit, si fara sa ia nicio chitara in mana, l-a prezentat pe colegul sau, Raul Kusak la pian, care incepuse piesa. Parea sa fie o piesa instrumentala, iar din cum suna, era destul de melancolica. Numai cand imi amintesc ce s-a intamplat de fapt, ma trec niste fiori incredibili – era de fapt Little Wing – lucru pe care l-am realizat in momentul in care Vali Racila a inceput sa cante. Eram impietrit. Cred ca ultima oara cand am fost atat de socat, mirat, extaziat de o piesa, a fost la Brothers in Arms, unde erau atatea motive sa fiu asa (Mark Knopfler, Royal Albert Hall, Londra, sunetul ireal…) – si atunci stiam ca o sa aud piesa. A fost cea mai plina de sentiment, profunda, instrumental ametitoare si perfecta varianta Little Wing pe care am auzit-o. Piesa are si o semnificatie deosebita pentru mine – imi treceau atunci prin cap atatea amintiri. O realizare muzicala de neuitat care mi-a parut rau ca a durat atat de putin.

In pauza, am mers in foaier, unde i-am felicitat pe cei doi, care mi-au si semnat in agenda. Fiind ultima zi, era foarte mare aglomeratie pe acolo. Voiam foarte mult, inca dinainte de concert, sa imi cumpar CD-ul celor 3 belgieni, mai ales pentru ca auzisem ca sunt in numar mic. Intrasem in sala si nu am mai fost atunci, dar dupa pauza, a fost primul lucru pe care l-am facut. Chiar daca a fost mai scump si avea doar 8 piese, am avut un sentiment ca nu o sa regret. Pareau prea speciali ca sa nu imi placa si sa regret decizia.

Am intrat in sala, iar cei 3 belgieni au preluat scena. Steven de Bruyn, Tony Gyselinck si Roland van Campenhout – erau cei 3 care, din cate mi s-a parut mie, sper sa nu gresesc, canta impreuna doar ca un experiment, neconsiderandu-se o trupa. Sound-ul lor era unul total neasteptat pentru un festival de blues. Cred ca, in mare parte, nici macar nu a fost blues. Cred ca a fost un mix perfect intre ceva blues, mai mult jazz cu o picatura de psihedelic/progresiv si peste astea, elemente electronice. WOW!! Roland a facut partile de chitara si voce la unele piese. Roland e un chitarist calculat, care are o istorie lunga in muzica si in blues. Nici nu stiu exact cu cine sa il compar. Era chiar inedit intr-un fel. Vocea lui era cu totul deosebita, avand un ton gros deosebit, si un fel de a povesti mai mult decat a canta. Tony, un baterist foarte talentat, care avea ritmul in sange, si-a demonstrat calitatile la setul de tobe, dar el a facut de asemenea si toate sunetele electronice pe care le scotea dintr-un fel de…nu stiu ce era, dar avand in vedere ca, aparent raspundea si la presiune si la locul unde apasa si la miscare, m-a facut intr-un fel sa ma gandesc la un Continuum. Dar nu avea nicio legatura, pentru ca Tony scotea din “tableta” aceea, tot percutii, ceva mai deosebite si mai puternice sonor decat cele de baterie, avea sunete pur electronice, vajaituri, fasaituri si tot felul de minunatii de genul asta, care se potriveau bineinteles foarte bine. Steven era un fenomen. Instrumentul lui de baza era muzicuta. Avea destul de multe pe care le schimba chiar de mai multe ori in aceeasi piesa. Oricum facea, parca tot scotea un sunet total diferit din ele. Una dintre ele era cea mai mare muzicuta pe care am vazut-o vreodata – o muzicuta bass – la inceput nici nu stiam cum o sa reuseasca sa cante la ea. A avut la un moment dat o bucata in care a cantat la un fluier asemanator cu o macaitoare – de fapt, cred ca era chiar o macaitoare. Cu toate astea, cel mai inedit instrument pe care l-a folosit, a fost ceva pe care cred ca nimeni din sala nu-l mai vazuse. Era un Omnichord (am aflat cum se chema, pentru ca mi-a zis chiar el si mi-a scris in agenda), care era o combinatie intre acordeon si Continuum in mare parte. Era un instrument destul de mare, cam la fel de gros ca o chitara electrica, in forma de melc, cu zeci de butoane si slide-uri pe el. Sound-ul unui Omnichord era pur electronic, amintindu-mi clar de ce am auzit scos din orgile si sintetizatoarele lui Jean Michel Jarre sau de sunetele lui Rick Wright. Steven mi-a zis ca si el l-a gasit pe eBay si ca e un instrument la care se invata foarte usor sa canti, lucru care l-a atras si pe el de prima oara cand l-a vazut. Au cantat o parte din piesele pe care le au pe album, care au sunat foarte foarte bine dar, ca sa fie totusi putin in spiritul festivalului, au avut si 2-3 piese blues clasice, dar care, bineinteles le-au cantat tot in adaptarea instrumentala specifica lor – ceea ce a fost foarte impresionant. Nu stiu de ce exact, dar au cantat foarte putin, aproximativ o ora si ceva - a fost, in mod clar, mult mult prea putin. La bis, au revenit pe scena, in cele mai galagioase aplauze posibile. Au cantat ceva mai deosebit, (de parca nu fusesera deja deosebiti) o piesa la care Roland a folosit chitara metalica a lui Vali Racila. Ca orice lucru bun, dureaza putin, e insuficient si oricand ai vrea mai mult din el. Acesta a fost cel mai bun lucru din tot festivalul. Imi doresc foarte mult sa am ocazia sa ii vad din nou cat de curand, fiind trecuti deja pe lista de trupe pe care este imperativ sa le revad. Trei instrumentisti de mare mare clasa au cantat pe scena de la Sighisoara Blues Festival si nici macar nu au trebuit sa cante blues pentru a impresiona toata sala. Eu, eram total exploziv. Am fost extrem de impresionat, surprins si bucuros de ceea ce am auzit. La sesiunea de autografe, au fost foarte mirati sa afle ca CD-urile se vadusera toate si ca foarte multi dintre cei care veneau sa le ceara autograf, ii intrebau cum pot sa faca rost si de CD. Se pare ca am fost mai mult decat inspirat sa cumpar CD-ul inainte de concertul lor. Roland mi-a semnat cel mai deosebit autograf pe care l-am primit pana acum, facandu-mi un desen foarte haios cu el, iar Steven mi-a desenat si o muzicuta, in afara faptului ca mi-a povestit despre instrumentele lui. Speram foarte mult sa ii vad la jam session.

Si seara abia incepuse.

In scurt timp, am revenit in sala, pentru ultimul concert al festivalului, Murali Coryell. Murali Coryell este fiul lui Larry Coryell, un instrumentist foarte cunoscut, care activeaza mai mult in jazz si care am inteles ca a fost chiar si la noi intr-un anume concert. Nu stiam despre asta. Introducerea lui Berti Barbera l-a descris pe Murali, care este un nume de provenienta indiana, ca un artist care a crescut intre artisti inca de cand s-a nascut. A fost tinut in brate de Jimi Hendrix, cand avea doar 2 luni, Jimi avand o pasiune pentru mama lui, care era o femeie foarte frumoasa, asa cum chiar el ne-a marturisit. O perioada de timp foarte lunga, de ani de zile, a locuit in aceeasi casa cu Santana, iar cand avea vreo 10 ani, l-a cunoscut pe Miles Davis. Bineinteles ca asta e doar crema. Cu siguranta sunt pe lista zeci de alti super-artisti pe care i-a cunoscut, datorita tatalui sau. Murali a urcat pe scena impreuna cu Liviu Pop si Lenny Bradford, alaturi de care oricum canta de 2 zile la jam session-uri. In mare parte, a cantat piese de pe albumele sale, compozitii proprii. A sunat fain, dar nu a fost ceva chiar deosebit, dupa parerea mea, fiind neinspirat sa cante asa multe balade. Mi-ar fi placut un show mult mai dinamic, mai intens. Au fost si astfel de piese dar prea putin parca. Piesa care mi-a placut cel mai mult, a fost In the Room with Jimi, care se intelege de la sine de unde e inspirata. Piesa era un fel de tribut adus lui Jimi, avand multe bucati preluate din piesele arhicunoscute ale lui – cel mai tare m-am bucurat sa aud ceva Machine Gun. Spre sfarsit, Murali a chemat toti artistii sa vina pe scena, pentru un jam session oficial; primii si singurii care au raspuns invitatiei si care erau gata sa urce pe scena, au fost Diane Blue si Roberto Morbioli. Impreuna, au incheiat oficial festivalul in cele mai pure ritmuri de blues.

Inapoi la hotel, in crama, era o aglomeratie foarte mare, asa cum nu mai vazusem pana atunci. Erau cam toti artistii acolo, plus o multime de oameni. Era evident ca nu o sa apucam sa stam nici macar pe jos in fata, totul fiind foarte plin. Pentru ca eram foarte obosit, in mare parte voiam sa ii vad pe Steven, Tony si Roland. Nu mai stiu in ce ordine au urcat pe scena in seara aceea, dar stiu ca a fost foarte mare aglomeratie pe scena; erau toti pe acolo si chiar voiau sa cante. Lenny a fost din nou bassist-ul principal, cantand orice, oricum cu un profesionalism incredibil si mai ales cu o placere totala. I-am si zis ca il apreciez foarte mult pentru ca se vede ca el nu canta muzica, ci o simte –  facand  cantatul ceva care sa para atat de usor. Intotdeauna cu un zambet larg pe buze, plin de viata, nu a dat nicio secunda semne de oboseala. Liviu a fost, ca in fiecare an, inima festivalului. El i-a antrenat pe toti sa cante – pentru ca mare parte din artisti il cunosteau pe el. Am uitat sa zic ca, la concert, inainte sa urce pe scena Murali Coryell, Berti a facut o gluma zicand ca ar trebui sa numim festivalul Sighisoara Pop Festival, ceea ce nu ar fi asa o mare prostie, avand in vedere ca multi dintre invitati vin datorita lui. Liviu a batut pana dimineata din nou, el inchizand festivalul, la fel ca si in anii trecuti. Chiar se vede pasiunea pe care o are pentru muzica prin tot ceea ce face, mai ales prin cum canta. La fel ca si Lenny, si el poate sa cante absolut orice, cu oricine.

Sincer sa fiu, imi era teama ca dupa cele 2 seri foarte pline de dinainte, sa nu se sparga gasca pe la 3 dimineata, ca in anul precedent, cand marea parte a artistilor aveau avion la 5 dimineata. Nu a fost nici pe departe cazul. Pe la inceputul jam-ului, vagabonzii au invadat scena si alaturi de Kusak la pian, au cantat cateva piese in asteptarea Davinei, care pana la urma nu a mai urcat pe scena. A fost o faza haioasa : Darren a rugat pe cineva sa o cheme pe Davina, pentru ca o vazuse in camera cealalta. Tipul s-a intors si i-a zis ca o sa vina mai tarziu. Darren a intrebat : “But what was she doing??” Raspunsul a fost : “She was smoking!” Darren : “Davina is SMOKING????” a zis el foarte mirat de ceea ce a auzit. Foarte hazliu a fost socul lui. Nu a dat importanta si a continuat sa faca ce a facut extrem de bine in serile precedente, adica sa cante. Nu la mult timp, au fost schimbari de muzicieni si Liviu a trecut la tobe, Roberto la chitara, Diane la voce si muzicuta, bineinteles Lenny la bass, Darren era si el pe acolo cred, si spre bucuria mea, a aparut si Steven. Au cantat impreuna cateva piese, propuse de Diane si Roberto. La un moment dat, la sfarsitul unei piese, Steven a preluat initiativa si le-a propus tuturor o piesa, zicandu-le in ce game trebuie sa cante; in rest, trebuiau sa il urmareasca pe el. Bineinteles, toti au fost de acord. Habar n-am ce piesa a fost, dar a fost super tare si Steven a aratat din nou ca este un instrumentist deosebit - voce si muzicuta, cea din urma la un nivel pe care nu cred ca am mai avut ocazia sa-l ascult live vreodata… cel mai complex muzicutist pe care l-am vazut. Schimbarile instrumentale de pe scena erau permanente. La fiecare 2-3 piese se schimba cel putin un instrumentist. Era o dinamica extraordinara. Cel mai misto era ca de la un punct in colo, adica de pe la ora 3 si ceva, tot dadeau semne din ce in ce mai multi ca o sa plece de tot, strangandu-si instrumentele, zicand la revedere – dar se pare ca le cam placea ce se intampla pe scena si tot reveneau. Pe la ora 4, ramasesera pe scena destul de putini, Murali, Liviu, Lenny, asa ca am urcat in holul hotelului, chiar cu gandul sa urc in camera. Recunosc ca se simtea putin ca nu dormisem de ceva zile, asa ca am zis ca poate e cea mai buna idee sa inchei. Nu a mers!! In hol, am mai ramas putin cu prietenii care urmau sa plece la hotel Rex, si, din sala de conferinte se auzeau cei de la Little Brothers. Au facut exact cum mi-au zis in prima seara. Cand toata lumea se duce intr-o camera sa cante, ei se duc in cea de alaturi si au si ei propriul concert. Am urcat in camera, mi-am luat ultimul Snickers si am ramas in continuare. In sala, se statea pe jos, si nefiind prea multi oameni, atmosfera era foarte relaxata si linistita. Nu era la fel de galagios ca si jos, pentru ca se canta fara amplificare de niciun fel. In jumatate de ora de cantat si povesti, ii tot vedeam pe cantaretii de jos cum pleaca, cu instrumentele stranse. Lenny a fost cel mai curios de ceea ce se intampla si am fost foarte mirat sa il vad ca a intrat in sala cu bass-ul in mana, a ascultat alaturi de noi cateva piese, urmarind stilul lor de a canta si fiind bucuros ca e acolo si aude ceea ce se canta – aproape ca ii venea sa ia si el loc acolo alaturi de ei si sa povesteasca. Mi s-a parut un gest foarte deosebit din partea lui. Mike a propus dupa aceea sa ne invete un dans vechi, pe muzica pe care o va canta Frankie. A format 4 perechi, fiecare intr-un colt si a explicat pe rand fiecare miscare pe care trebuie sa o faca, cum se combina partenerii si tot asa. Oricum, a zis ca el o sa conduca dansul, dupa ce fiecare pereche a inteles dansul. A iesit destul de bine!! Mi-a placut la nebunie, chiar daca nu am participat direct. Il tin minte in mare parte si as putea sa ti-l arat la urmatoarea petrecere cand ne vedem. Aparent, avand in vedere ca vazusem ca toti artistii plecasera, credeam ca jos se terminase cantarea. Oricum, parca era deja ora 5. Am plecat din sala de conferinte, luandu-mi la revedere de la cei de la Little Brothers, cu gandul sa merg si eu sa ma culc. Nu mi-a venit sa cred, dar inca se auzea muzica de jos. Am coborat si eram total derurat. Toti artistii erau inca acolo!!! Oamenii astia chiar s-au indragostit de Sighisoara. Cred ca ultima jumatate de ora de jam a fost cea mai speciala, pentru ca erau pe scena instrumentisti din 5 din cele 6 trupe din festival, a 6-a fiind Little Brothers, care oricum cantau sus. Lenny, Liviu, Murali, Roberto, Steven, Darren (care facea si o parte de clape) si chitaristul de la Crossroads. Nu mai puteai sa arunci nici un ac pe scena. Spectacolul lor a fost complet din absolut toate punctele de vedere… magic. S-a incheiat pe la 6, chiar putin dupa 6.

Am adormit imediat dupa ce am iesit de la dus. Era aproape 7. M-am trezit, am luat micul dejun si am plecat. La coborare, in hotel, m-am intalnit cu Roland, caruia i-am multumit inca o data pentru spectacol si i-am zis ca sper sa il revad si in alt show la noi. A fost amabil si mi-a multumit pentru aprecieri. La 10:20 am luat rapidul spre Bucuresti. Am dormit mai bine de jumatate de drum, auzind in continuare sunetul muzicutei lui Steven, al trombonului lui Darren sau al chitarii lui Murali... Am visat blues.

A fost unul dintre cele mai placute, relaxante si totodata obositoare in cel mai revigorant sens (nu cred ca suna logic) evenimente la care am participat vreodata. Au trecut mai bine de doua saptamani si inca simt mirosul lemnului din hotel, inca vreau sa ma trezesc dimineata ca sa cobor la micul dejun, sa iau masa inainte de concert si sa blues. Nimic nu se compara cu 3 zile la sfarsit de februarie, intr-un loc de vis, unde vii doar ca sa te relaxezi si sa asculti cea mai buna muzica posibila.

Ganduri de la fata locului :
A fost BLUES. Un festival extraordinar de spectaculos, cu artisti de prima clasa si chiar mai mult, care au cantat ca intre prieteni cu pasiune si bucurie, in fiecare zi, pana la 6 fara un pic dimineata. Atmosfera a fost foarte calda si primitoare, mancarea foarte buna si m-am simtit ca si cum as petrece cu cei mai buni prieteni. Multumesc Sighisoara!! :)

Chiar daca am scris(nici mie nu imi vine sa cred) atat de mult, nu am reusit sa exprim nici macar o zecime din sentimentul pe care l-am avut acolo si felul in care m-am simtit. Trebuie sa vii acolo, sa vezi cu ochii tai si sa auzi cu urechile tale - desi mai mult iti folosesti inima si sentimentele - ce este cu adevarat si ce inseamna Sighisoara Blues Festival. Sper sa ne vedem acolo. Eu sigur o sa fiu acolo peste 347 de zile. 

Promit ca in urmatoarele zile, voi atasa si un link catre cateva fotografii pe care le-am facut - fotografii pe care le voi posta pe Flickr

Read more...

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP